Regulile Iubirii?

4969a4fa33ec3a08078685f599963e7e

„Mişcarea spiritului este o mişcare creatoare, ce pune şi ţine în mişcare toate câte se mişcă, fiecare în felul lui. Acest spirit stă în spatele fiecărei mişcări, îi este dedicat ei, aşa cum este ea. Putem intra şi putem rămâne în armonie cu această mişcare doar dacă şi noi, la rândul nostru, ne dedicăm tuturor acestor lucruri, aşa cum sunt.”

Dupa ani de cercetari si studii ale naturii umane, maestrul Constelatiilor Familiale ne impartaseste propria viziune asupra Iubirii si nu ca un set de reguli sau conditionari, ci ca o perspectiva a constiintei iubirii care cere o anume ordine pentru a deveni manifesta. In practica terapeutica reprezinta pentru cel ce lucreaza, o constientizare puternica ce produce vindecarea relatiei.

„Ce este mai cuprinzător şi mai important, iubirea sau ordinea? Ce vine mai întâi? Mulţi îşi închipuie că iubind îndeajuns toate vor fi în regulă. De exemplu mulţi părinţi consideră că iubindu-si copiii suficient, aceştia vor creste aşa cum ei, părinţii, au anticipat-o. Numai că uneori, în ciuda iubirii lor, părinţii sunt dezamăgiţi. în mod clar, iubirea singură nu este de ajuns. Iubirea trebuie să se încadreze într-o anumită ordine.

Ordinea este dată înaintea iubirii. Şi în natură lucrurile se petrec la fel. Un copac se dezvoltă după o regulă interioară. Aceasta nu poate fi schimbată. Doar în limitele acestei reguli copacul se poate dezvolta. Lucrurile se petrec întocmai cu iubirea şi relaţiile interumane: ele pot evolua doar în limitele unei anumite reguli. Aceasta este dinainte dată. Dacă am şti câte ceva despre regulile în iubire, dragostea şi relaţiile noastre ar avea mai multe posibilităţi de a evolua deplin.

Prima regulă a iubirii într-o relaţie de cuplu este următoarea: deşi diferiţi, bărbatul şi femeia sunt egali unul cu altul. Dacă amândoi recunosc lucrul acesta, iubirea lor are mai multe şanse.

A două regulă spune că trebuie să dai atâta cât primeşti. Dacă unul este nevoit să dea mai mult decât altul, relaţia este tulburată. Ea are nevoie de acest echilibru. Când nevoia de egalitate dintre a da şi a primi merge mână în mână cu iubirea, fiecare partener va dărui mai mult celuilalt, drept compensaţie pentru ce a primit. Prin aceasta sporeşte schimbul dintre parteneri, iar odată cu el şi fericirea lor comună. Această nevoie de echilibru este valabilă şi din perspectivă negativă. Dacă unul din parteneri îl lezează pe celălalt, acesta simte nevoia să lezeze la rândul lui. El se simte rănit. De aceea consideră că are dreptul de a-l răni pe celălalt. Acestei nevoi nu i te poţi opune. Mulţi din cei care au suferit o nedreptate într-o relaţie se consideră îndreptăţiţi să-şi lezeze partenerul. La nevoia de echitate se mai adaugă ceva: sentimentul că prin nedreptatea suferită am dobândit anumite drepturi speciale. Astfel, nu îi răspundem celuilalt cu aceeaşi nedreptate, ci cu una mai mare. Dar şi acesta, la rândul lui, se va simţi îndreptăţit să ne lezeze mai mult decât am făcut-o noi, ca răspuns la nedreptatea lui. în felul acesta se tot măreşte schimbul de lucruri rele în cadrul unei relaţii. în locul fericirii, nefericirea este cea care creşte.

Putem determina calitatea unei relaţii observând dacă echilibrul între a da şi a primi se produce esenţialmente cu lucruri bune sau cu lucruri rele. întrebarea este următoarea: ce rezolvare putem găsi aici? Există oare o rezolvare? Ea ar consta în înlocuirea schimbului de lucruri rele cu schimbul de lucruri bune. Dar cum se poate ajunge Ia aşa ceva? Interactionam cu celalalt, dar cu dragoste. Astfel schimbul de lucruri rele încetează şi ambii parteneri se pot ocupa din nou cu a da şi a primi lucruri bune. Iată un aspect important în legile iubirii. Dacă îl cunoaştem şi acţionăm conform lui, putem reînvia multe aspecte pozitive în cadrul propriei noastre familii. (Desigur ca exista si exceptii.)

O altă regulă a iubirii trebuie urmată aici, căci nerespectarea ei are consecinţe însemnate. O femeie care îşi închipuie că e mai bună decât mama sa nu are nici o consideraţie pentru bărbaţi. Ea nu-i înţelege pe bărbaţi şi, de fapt, nici nu are nevoie de ei. Căci pretenţia ei de a fi mai bună decât mama înseamnă de regulă: „eu sunt o femeie mai bună pentru tatăl meu”. Ori, în acest caz, ea are deja un bărbat şi nu-i mai trebuie un altul. Când este o fată capabilă să devină femeie, să acorde atenţie unui bărbat şi să îl facă bărbatul ei? Atunci când se situează ca inferioară în raport cu mama sa.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru bărbaţi: un bărbat care îşi desconsideră tatăl şi crede că ar fi mai bun decât el în relaţie cu mama sa, nu mai acordă atenţie femeilor. El are deja o femeie şi nu-i mai trebuie o alta. Când va fi el capabil să devină bărbat, să aprecieze şi să posede o altă femeie? Atunci când se poziţionează ca inferior în raport cu tatăl lui. Astfel, bărbatul învaţă consideraţia pentru femei de la tată, iar femeia învaţă consideraţia pentru bărbaţi de la mamă.

Deci, ce se întâmplă când un bărbat care este „băiatul mamei” se căsătoreşte cu o femeie care este „fata tatei”?. „Băiatul mamei” nu prezintă încredere pentru o femeie, iar „fata tatei” nu prezintă încredere pentru un bărbat. Ei au puţină consideraţie unul pentru altul. De aceea regula ca bărbatul să acorde consideraţie tatălui, iar femeia mamei trebuie mai întâi instituită în familiile lor de origine.

Un bărbat înţelege puţin despre o femeie. Aţi cunoscut vreun bărbat care să cunoască efectiv ceva la o femeie? Aţi întâlnit vreo femeie care să afirme „Partenerul meu mă înţelege”? Şi reciproc, bineînţeles. Femeile nu înţeleg prea multe despre bărbaţi. Altminteri nu ar încerca mereu să îi schimbe. Astfel, când un bărbat şi o femeie se întâlnesc, fiecare intră în contact cu ceva străin, ceva din afară, care nu le aparţine, ceva ce nu înţeleg, dar de care au totuşi nevoie. Bărbatul are nevoie de femeie. Cum ar fi altfel
bărbat? Fără femeie el nu este bărbat. La fel, femeia are nevoie de bărbat. Femeia devine femeie doar printr-un bărbat. Altminteri cum?

Tot ce o caracterizează în prealabil e doar ceva provizoriu. Iată aşadar cum se întâlnesc două entităţi diferite. Se completează reciproc fără a se înţelege în profunzime. Din aceasta rezultă o tensiune permanentă într-o relaţie de cuplu. Bărbatul se minunează mereu de femeia lui şi aceasta de bărbatul ei. Asta face ca relaţia de cuplu să rămână vie. In clipa în care o întâlneşte pe femeie, bărbatul recunoaşte că nu este complet. Trebuie să renunţe la ceva din convingerea că el, ca bărbat, este, prin el însuşi, un om desăvârşit. La fel şi femeia. Când întâlneşte un bărbat, observă că a fi femeie nu este totul. Mai e nevoie şi de altceva. Trebuie să renunţe la convingerea că numai ea este întruchiparea valabilă a ceea ce este omenesc. Căci, dintr-o dată, are în faţa ochilor ceva cu totul diferit, dar la fel de valabil. Şi bărbatul şi femeia sunt omeneşte valabili, dar totuşi diferiţi. Prin recunoaşterea acestui lucru ambii renunţă la convingerile anterioare şi devin mai umili. Asta înseamnă că îşi recunosc propriile nevoi. Când recunosc lucrul acesta, unul în faţa altuia, înseamnă că devin mai bogaţi unul prin celălalt. Şi în felul acesta evoluează amândoi. A evolua înseamnă: „primesc în mine ceva ce îmi era străin până acum şi care mă provoacă să îmi lepăd aroganţa”. Femeia şi bărbatul îşi datorează asta reciproc. Şi astfel evoluează. Asta înseamnă evoluţie.

La asta se adăugă faptul că bărbatul şi femeia provin, fiecare, dintr-o altă familie. Aceste familii sunt diferite. Uneori bărbatul desconsideră familia femeii şi femeia familia bărbatului. Fiecare îşi spune în sinea lui: „Familia mea e mai bună”. Asta din cauza faptului că suntem legaţi de propria noastră familie şi pentru noi ea este cea mai bună. Şi e normal să fie aşa. Altminteri nu am putea supravieţui. Dar cele două familii sunt diferite una de cealaltă. Aşa cum bărbatul este valabil din punct de vedere uman, fără a fi totuşi femeie, iar femeia este la fel, fără a fi totuşi bărbat, şi familiile lor sunt valabile, chiar dacă diferite. Cu toate acestea, fiecare trebuie să recunoască faptul că familia celuilalt are aceeaşi valoare cu a şa. Şi prin asta cedează ceva. Aşa cum bărbatul cedează ceva din convingerea sa iniţială de a fi numai el o fiinţă umană valabilă, cedează şi din pretenţia că familia sa este singura valabilă. La fel şi pentru femeie. Ambii primesc în ei înşişi ceva diferit şi astfel evoluează.

Cât de important e lucrul acesta reiese din situaţia în care cuplul are copii şi trebuie să hotărască cum îi va creşte. Aici apare uneori o competiţie între valorile familiale ale unuia şi ale altuia. Şi în acest caz fiecare trebuie să cedeze câte ceva. în felul acesta vor găsi ceva comun, pe un plan superior, ceva mai cuprinzător decât ideea iniţială a fiecăruia despre ceea ce este valabil în educaţia unui copil. Aceasta înseamnă iarăşi evoluţie.” Fragment din Fericirea care dureaza, de Bert Hellinger

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s