Acea Iubire

c03ce9e70f37d3e078af18e554c1c099Mult timp m-a framantat nobilul ideal de a-mi gasi sufletul pereche. Speram ca orice fiinta care isi doreste „acea iubire” sa fie posibil.  Traiam intr-o confuzie uriasa alimentata de tot felul de tehnici imaginare.

Inauntrul meu existau multe dezacorduri precum: furia, orgoliul, judecata, critica… si culmea eu ma consideram cea nedreptatita. Dorinta mea puternica de a gasi Iubirea m-a indreptat pe Cale, spre maestrii, spre divin. Iar intr-o zi, am inteles pe deplin ca Iubirea, nu se afla acolo unde o caut eu. Imi amintesc si acum acele lacrimi.

Iubirea exista, dar asa cum ii este dat Iubirii sa fie. Asa ca am plecat in cautarea ei ramanand tot timpul in mine insami. Am trait in locurile unde a vietuit, am privit stancile, am meditat si am lasat razele soarelui sa sape adanc in mine. Pana intr-o zi cand am ajuns la El, acolo se afla si Iubirea mea, si eu insami…. tot timpul a fost cu mine.

In asentimentul acestei Iubiri, impartasesc cu voi un fragment dintr-o carte speciala, „Initierea” scrisa de maestra Elisabeth Haich.

„Într-o seară, pe când mă pregăteam să îngenunchez pentru a-i vorbi lui Dumnezeu despre copilul meu, s-a petrecut ceva ciudat: spre marea mea surpriză, o lumină feerică a coborât asupra mea. În această lumină a apărut un peisaj, un munte înalt, pe care urca până în vârf o cărare lungă şi dificilă. Ştiam că este calea care duce către Dumnezeu, aşa că, fără nici o ezitare, am început să o urc.

Cărarea trecea printr-un ţinut plăcut şi mă ducea mereu mai sus, până când verdele minunat al vegetaţiei a dispărut şi m-am trezit într-un ţinut inospitalier. Cărarea era din ce în ce mai strâmtă şi mai pietroasă, dar continuam să o urc cu o uşurinţă surprinzătoare, de parcă aş fi plutit. Teritoriile locuite rămăseseră mult în urmă, dar orizontul părea să se lărgească continuu. Vederea mea putea să îmbrăţişeze tot ce se afla dedesubt. Nu trebuia să mă rătăcesc însă în asemenea consideraţii. După numeroase cotituri, cărarea s-a terminat în sfârşit la poalele unei scări din piatră care număra şapte trepte, fiecare dintre ele având dublul înălţimii celei precedente.

Singură sub bolta cerului, am privit aceste trepte, ştiind că trebuie să le urc. Cu un suspin profund şi cu o încredere neţărmurită în forţele cu care Creatorul şi-a înzestrat toţi copiii şi care în timpul excursiei mele nu se epuizaseră deloc, ci dimpotrivă, se amplificaseră, m-am îndreptat către scară.

Prima treaptă a fost uşoară. Ca să o pot urca, tot ce am avut de făcut a fost să-mi înving propria greutate corporală. A fost uşor. Cea de-a doua treaptă era mai înaltă, şi rezistenţa opusă de corpul meu a fost mai mare. Dar învăţasem cu mult timp în urmă să-mi controlez forţele corpului, aşa că am urcat şi această treaptă fără vreo problemă. Cea de-a treia treaptă era sensibil mai înaltă. Pentru a o putea urca, trebuia să triumfez asupra sentimentelor mele. De îndată ce am reuşit acest lucru, m-am trezit deasupra ei.

Privind cea de-a patra treaptă, m-a cuprins îndoiala. Oare cum aş fi putut să ajung atât de sus? Mai aveam oare forţă pentru aşa ceva? Mi-am dat seama în acest moment că cea care îmi paraliza puterea era propria mea îndoială. Îndoiala este un gând; trebuia aşadar să-mi înving gândurile (planul mental) ca să triumfez asupra îndoielii. Graţie antrenamentului îndelungat şi tuturor exerciţiilor de la Templu, am ştiu ce aveam de făcut: mi-am reunit toate forţele spiritului, mi-am pus credinţa în Dumnezeu şi nu m-am mai gândit la nimic. Odată cu gândurile mele mi-a dispărut şi îndoiala, aşa că m-am trezit deasupra celei de-a patra trepte. Pe măsură ce urcam, aveam sentimentul ciudat că fiinţa mea creşte. Eram deja mult mai mare decât la începutul treptelor. Chiar şi aşa, cea de-a cincea treaptă era atât de înaltă încât nu aş fi putut să o urc decât ajutându-mă de mâini şi de picioare. M-am agăţat de ea şi, cu multe dificultăţi, am început să o urc. Dintr-o dată, am trăit însă surpriza să constat că nu mai am corp. Tot ce era material în mine dispăruse; devenisem un spirit invizibil. La picioarele celei de-a şasea trepte mă aştepta o dificultate suplimentară: nemaiavând corp, nu mai aveam nici mâini sau picioare cu care să urc. Oare cum trebuia să procedez?

Am privit în jurul meu ca să găsesc o soluţie, şi atunci am văzut întreaga lume întinsă la picioarele mele! Toate ţările, oraşele, casele, şi nenumărate creaturi, ca nişte jucării… M-am simţit atunci cuprinsă de o iubire infinită pentru ele. M-am gândit la suferinţele celor care parcurgeau lungul şi greul drum al conştiinţei, care rătăceau încă în întuneric, prizonieri ai propriului lor egoism, la fel cum am fost şi eu cândva!… Şi atunci… Ce miracol! În momentul în care inima mea s-a umplut cu iubirea universală, am început să plutesc deasupra celei de-a şasea trepte. M-am trezit astfel în faţa celei de-a şaptea şi ultima treaptă, cea mai înaltă, la fel de înaltă ca şi mine. O dorinţă arzătoare mi-a cuprins atunci întreaga fiinţă: doream să o urc din toată inima mea. Zadarnic însă. Nu ştiam cum să o urc, căci nu mai aveam mâini, picioare şi toată forţa musculară a corpului. Tot ceea ce ştiam era că doream, doream din răsputeri să ajung acolo sus, ca să-L găsesc pe Dumnezeu şi să-i văd faţa. Am rămas astfel, aşteptând. Nu s-a petrecut nimic. În timp ce priveam în jurul meu, am observat că nu mai eram singură: se pare că o altă fiinţă tocmai ajunsese pe această a şasea treaptă. M-a implorat să o ajut să urce mai sus. Am înţeles ardoarea dorinţei sale, şi uitând-o pe a mea, am încercat să o ajut să urce cea de-a şaptea treaptă. În clipa când am uitat de propria mea dorinţă, nu ştiu ce s-a petrecut, dar m-am ridicat eu însămi, în timp ce tovarăşul meu a dispărut fără urmă. Nu fusese decât o iluzie pentru a mă ajuta să uit de ultima dorinţă care îmi mai rămăsese. Atâta vreme cât doreşti să-ţi ridici propria persoană, este imposibil să triumfi asupra unei trepte care este la fel de înaltă ca şi tine.

Am ajuns! Am zărit atunci silueta de lumină a unei fiinţe celeste: era jumătatea mea complementară! Forţa sa irezistibilă de atracţie mă atrăgea către ea. Cuprinsă de extaz, m-am topit în ea, în inima ei, într-o unitate perfectă. Eram conştientă că El a fost întotdeauna în Mine şi Eu în El, eu fiind imaginea duală proiectată de Sinele meu divin şi real. Atât timp cât m-am aflat în această stare de dualitate, L-am privit pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă separată de mine, pe care am numit-o „Tu”. Acum, în această stare de fuziune paradisiacă, am simţit cum devin această putere invizibilă pe care până atunci am numit-o Dumnezeu. În jurul meu a început să se rotească un disc de foc. În centrul lui imuabil, care corespundea coloanei mele vertebrale, a locuit dintotdeauna Sinele meu real, EU.

Îmi simţeam coloana vertebrală arzând ca un arc de foc, ca un pod prin care trecea curentul vital, iradiind cu o lumină orbitoare toţi cei şapte centri energetici şi dând viaţă corpului meu. Într-o stare care transcendea timpul, în simultaneitate, am văzut lanţul interminabil al tuturor formelor de viaţă în care m-am încarnat de la prima mea separare de unitatea paradisiacă şi care alcătuiau lungul drum al dezvoltării mele, tot ceea ce am fost, tot ce am trăit până în momentul prezent. Am constatat că nenumăratele mele vieţi au fost, sunt şi vor fi întotdeauna legate de aceleaşi spirite. Evenimentele din vieţile precedente au creat noi relaţii, noi raporturi, noi dezvoltări, care s-au completat unele pe altele, ca nişte piese mici dintr-un mozaic uriaş. Am recunoscut punţile care m-au ţinut strâns legată de jumătatea mea complementară, de Ptahhotep, de Atothis, de Ima, de Bo-Ghar şi de atâţia alţii. Am văzut sufletele mai avansate care ne-au ajutat pe toţi, felul în care ne-am ajutat reciproc şi în care i-am asistat pe aceia care sunt mai puţin avansaţi ca noi, felul în care am lucrat cu toţii pentru spiritualizarea pământului, dezvoltându-ne conştiinţa în sânul materiei, în interiorul corpului.

Experienţele pe care le acumulăm de-a lungul acestor vieţi şi de care profităm cu toţii ne permit să ne dilatăm şi să ne aprofundăm conştiinţa în interiorul corpului, care devine – progresiv – tot mai spiritual şi mai frumos. Materia care alcătuieşte diferitele noastre forme de manifestare devine treptat tot mai elastică, mai suplă, şi răspunde din ce în ce mai bine la voinţa şi la radiaţiile spiritului, până când corpul devine în sfârşit servitorul supus al Sinelui, care nu mai maschează şi nu mai reţine nici una din razele luminoase ale spiritului. Am înţeles acum misterul piramidei, căci am devenit eu însămi o piramidă care utilizează materia, corpul, exclusiv ca o bază solidă, dar care manifestă în permanenţă divinul!

În jurul meu, cerul, pământul, întregul univers s-au topit într-o mare de foc; eram înconjurată de flăcări imense. O clipă, am avut impresia că sunt distrusă împreună cu întregul cosmos. Fulgere luminoase îmi treceau prin vene, focul îmi consuma întreaga fiinţă, când totul s-a schimbat: focul nu mă mai ardea, am devenit eu însămi acest foc celest care pătrunde, animă şi consumă totul. Eram inundată de lumină, dar această lumină emana din mine. Eram sursa acestei lumini şi a tuturor lucrurilor care există. Pământul nu mai avea nici o influenţă asupra mea, forţa gravitaţiei sale nu mă mai înlănţuia. Pluteam în Nimic, iar FIINŢA mea nu mai cunoştea limite.

Eram cea care atrage totul către sine, căci nimic nu mă mai putea capta, nimic nu mă mai atrăgea… I-am căutat pe cei pe care îi iubeam, ştiind că nu au putut fi distruşi. Dar degeaba îi căutam în Nimicul din jurul meu. În vidul beatific nu exista nimic altceva decât eu; mi-am orientat atunci atenţia către interior.

Da, iată-i! Mi-am dat seama că toţi trăiesc în mine, la fel ca întregul univers! Totul trăia în mine, căci tot ceea ce există trăieşte în mine; eu sunt tot ceea ce este; eu mă iubesc în tot ceea ce iubesc. Mi-am dat seama că tot ceea ce crezusem că nu iubesc nu era altceva decât ceea ce nu recunoscusem ca făcând parte din mine! Acum, când mă cunoşteam perfect, iubeam totul şi pe toată lumea cu aceeaşi iubire, căci eram una cu ei, eram „eul” din Tot, unitatea în totalitate!

Eu eram împlinirea, viaţa, FIINŢA strălucitoare eternă şi nemuritoare… Nu mai existau conflicte, regrete, suferinţă. Nu mai existau declinul, sfârşitul, moartea. În tot ceea ce se năştea, eu, cel nemuritor, începeam o nouă formă de viaţă, şi în tot ceea ce murea, eu, cel nemuritor, mă retrăgeam în mine, în Sinele etern, divin, creator, care menţinea şi reînnoia întreaga creaţie. Am constatat că spaţiul şi timpul nu există decât la periferia lumii create, care este precum un disc ce se învârteşte cu o viteză nebună. Dar în sine, eram eternitatea de dincolo de timp şi de spaţiu. Şi în timp ce mă odihneam în sine, eu umpleam cu FIINŢA mea eternă spaţiul şi tot ceea ce trăia în el: EU SUNT UNICA REALITATE, EU SUNT VIAŢA! EU SUNT CEL CARE SUNT!

Sălăşluiam în mine însămi şi simţeam o pace infinită… Dar în această stare de pace am auzit un apel care m-a forţat să mă reintegrez în corpul meu, pe care îl părăsisem. Mi-am întors lumina conştiinţei către cel care mă chemase şi am recunoscut vocea care mi se adresa, vocea familiară şi atât de mult iubită a maestrului meu, …. El mă chema…Mi-am părăsit Sinele celest şi am îmbrăcat din nou roba „eului” personal. Dar în interior am rămas conştientă de cea care eram… M-am simţit din nou umană, dar în inima mea purtam Sinele divin devenit conştient. De acum înainte, El va fi acela care va acţiona prin intermediul persoanei mele… Apoi am deschis încet ochii.

{…..} Şi-a pus mâna dreaptă pe inima mea şi am simţit cum viaţa revine în trupul meu. Am respirat profund, iar curentul vital a pătruns din nou în membrele mele anchilozate. Inima îmi bătea cu putere. Puţin câte puţin, mi-am recăpătat controlul asupra corpului meu. {…} Am văzut că toţi iniţiaţii din Templu, toţi preoţii şi toate preotesele erau adunaţi în marea sală a arcului de legătură, aşteptându-mă într-o adunare solemnă. Când am intrat însoţită de cei doi mari preoţi, m-au întâmpinat cu salutul secret al iniţiaţilor, silaba sacră AUMMM…”

8 gânduri despre „Acea Iubire

  1. Impresionant. Impresionant pentru oamenii ce isi cauta Calea spre Sinele lui, spre interiorul sufletului sau pierdut in multitudinea de ganduri ce-i strafulgera mintea pe care nu o poate parasi in detrimentul gandirii spirituale. Putini suntem cei care pornim pe o astfel de cale, putini suntem care dorim sa fim uniti cu Dumnezeul din noi prin rugaciuni si recunostinta, si iubire de Sine, si de ceilalti oameni. Sa fii iubita pentru ca daruiesti clipa prezentului!

    Apreciază

  2. Superb….cat adevar, care este in noi in jurul nostru,,pe care nu il constientizam…
    IUBIREA FIE CU TINE,CU NOI TOTI,CARE SUNTEM UNUL…
    Multumesc,multumesc,multumesc….

    Apreciază

  3. Multumesc Karyn, pentru aceasta poarta a sufletului pe care ai deschis-o. M-a dus cu gandul la alte doua carti pe care le iubesc si cu care rezonez pe deplin „Adam si Eva” de Rebreanu si „Cartea lui Mirdad” de Mikhail Naimy. Dumnezeu e in fiecare si in tot iar noi suntem in El.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s